Legea RCA: cum au vrut asigurătorii să o rescrie

Printr-un proiect de modificare a Legii nr. 132/2017, marile companii de asigurări au încercat ceva ce sună aproape elegant în limbaj juridic: să rescrie regulile despăgubirilor RCA în favoarea lor. Proiectul PL-x 216/2024 a fost adoptat de Senat în martie 2024 și a ajuns la Camera Deputaților, cameră decizională. Acolo, o bună parte dintre amendamentele care avantajau asigurătorii nu au trecut. Argumentația juridică pe care am formulat-o și am susținut-o împotriva acestor amendamente a avut un rol determinant în respingerea lor.

Acest articol explică, pe articole de lege, ce s-a încercat și de ce acele modificări contraveneau Codului civil, Constituției și Directivei 2009/103/CE.

Ce este Legea RCA și de ce conta acest proiect

Legea nr. 132/2017 reglementează asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto. Ea stabilește dreptul persoanei prejudiciate într-un accident de a fi despăgubită integral de asigurătorul vinovatului. Spre deosebire de o poliță CASCO, unde despăgubirea se negociază între asigurat și asigurător, aici dreptul la despăgubire izvorăște din fapta ilicită, nu din contractul de asigurare. Această distincție, aparent tehnică, este exact cea pe care proiectul încerca să o estompeze.

Art. 14: despăgubirea „numai prin convenție" cu asigurătorul

Modificarea propusă la art. 14 lăsa stabilirea despăgubirii „numai prin convenție între asigurător și persoana prejudiciată". În traducere, asigurătorul ar fi putut bloca despăgubirea pur și simplu refuzând să își dea acordul asupra costurilor, transformând un drept al victimei într-o favoare condiționată de bunăvoința companiei.

Problema juridică este dublă. Întâi, se elimina sistemul unic național de calcul, tocmai cel pe care legiuitorul îl introdusese în 2017 pentru a scoate subiectivismul din ecuație. Apoi, se confunda deliberat regimul poliței facultative cu cel al răspunderii civile obligatorii. Acordarea amiabilă a despăgubirii prin convenția părților, reglementată de art. 2.225 din Codul civil, privește raporturile dintre asigurat și asigurător pe o poliță facultativă, nu raporturile cu terțul păgubit pe o poliță RCA. A muta această regulă pe RCA însemna a oferi asigurătorului un drept discreționar de a achita cât dorește, deși a încasat integral prima de asigurare.

Art. 21 alin. (3): investigații „pe baza unor suspiciuni", fără termen

O altă propunere permitea asigurătorului să întârzie soluționarea dosarului „pe baza unor suspiciuni", fără un termen clar și fără sancțiune pentru pasivitate. Formularea este lipsită de previzibilitate, defect grav într-un text de lege, fiindcă ar fi permis amânarea plății pe termen nedefinit, doar prin invocarea unei bănuieli.

În practică, un asigurător poate avea „suspiciuni" doi ani, timp în care păgubitul rămâne fără mașină sau fără bani. Dacă există suspiciuni reale privind o infracțiune de înșelăciune în asigurări, asigurătorul are o singură obligație legală: să sesizeze organele de cercetare penală. Nu să se substituie lor și nici să își transforme suspiciunea într-un instrument de amânare a plății.

Art. 21 alin. (5): eliminarea penalităților de 0,2% pe zi

Aici se afla, probabil, miza financiară reală. Proiectul urmărea eliminarea penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, înlocuindu-le cu simpla dobândă legală moratorie, net inferioară. Practic, dispărea principalul motiv pentru care asigurătorii plătesc la timp, iar întârzierea soluționării ar fi devenit mult mai puțin costisitoare pentru ei.

Calculul asigurătorului ar fi devenit simplu și profitabil: întârzii plata, achiți păgubitului doar dobânda legală, dar recuperezi în regres de la celălalt asigurător penalitatea de 0,2% pe zi prevăzută în acordul de regres. Diferența rămâne profit. Argumentul juridic împotriva acestei modificări se sprijină pe Codul civil: victima are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat, conform art. 1385 alin. (1) și art. 1531 alin. (1). Cele două componente, dobânda moratorie și penalitatea, au finalități diferite: una repară, cealaltă sancționează. A elimina sancțiunea înseamnă a transforma întârzierea în model de afaceri.

Art. 40: interzicerea cesiunii dreptului de despăgubire

Proiectul mai încerca să interzică persoanei prejudiciate să cesioneze dreptul de creanță izvorât din despăgubire. Fundamentul invocat, că cesionarii ar obține venituri neimpozabile, este pur și simplu fals: orice cesionar de creanță datorează impozit pe venit conform art. 114 și art. 116 din Codul fiscal.

Dreptul de a dispune de propria creanță este protejat de art. 44 din Constituție și de art. 1.381 alin. (3) din Codul civil, care prevede că dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la nașterea sa, toate dispozițiile privind transmiterea obligațiilor. Jurisprudența CJUE invocată de asigurători în litigii nu are nicio legătură cu interdicția cesiunii; ea privește competența instanțelor în baza Regulamentului 1215/2012. Cu alte cuvinte, o jurisprudență citată selectiv, scoasă din contextul ei.

Art. 23: hotărârile SAL-Fin ar trebui să fie executorii

Nu toate observațiile au fost defensive. O propunere constructivă este ca hotărârile SAL-Fin să fie executorii de drept, chiar dacă se formulează contestație. În practică, asigurătorii contestă hotărârile SAL-Fin favorabile păgubitului tocmai pentru a amâna plata până la soluționarea definitivă, uneori minim trei ani. O hotărâre executorie ar degreva instanțele și ar proteja consumatorul.

Concluzie

Marile corporații de asigurări au tratat un proiect de lege ca pe o ocazie de a-și optimiza profitul pe seama persoanelor prejudiciate. Argumentația juridică, atunci când este construită temeinic și susținută la timp, rămâne cea mai bună apărare a consumatorului. Legea RCA există ca să protejeze victima accidentului, nu marja asigurătorului.